Mile

Imi amintesc atat de bine totul, de parca s-a intamplat ieri. Era pe la inceputul lui Noiembrie 1994, eram in primul semestru al anului intai la facultatea de jurnalistica a Universitatii Banatului, cand impreuna cu Mile am pasit pentru prima data in redactia unui cotidian. Eram amandoi mandri nevoie mare, era ziua cand deveneam oficial reporteri-colaboratori ai ziarului “Timisoara”, primul cotidian liber aparut in Romania post-comunista. “Timisoara” insemna opinie, libertate, neo-comunism, actiune si curaj, reprezenta spiritul Timisoarei in adevaratul sens al cuvantului. Aici am invatat gazetarie pe paine, mai mult decat puteam invata pe bancile scolii. Aveam imboldul si exemplul viu al scriiturii unor ziaristi iubiti si respectati , precum Lucian Vasile Szabo, Marius Ghilezan, Sorin Bogdan, George Lana, al regretatul Mihai “Misu” Popovici, al Liei Lucia Epure.

Eu fusesem repartizat pe stiri sociale “nasit” de Nelu Lera, iar Mile fusese “uns” pe ancheta-eveniment sub indrumarea lui Mihai Claudiu Cristea. Imi amintesc cand ne-a fost publicat primul articol, imi amintesc cat de “falos” era Mile cand primise legitimatia de presa pe care scria mare “Cotidianul Timisoara – Libera Trecere”. Era primul sau pas catre o cariera de exceptie, de reporter de eveniment, o meserie pe care o luase in serios si o iubea cu pasiune. Imi amintesc de serile in redactie cand Mile venea tarziu de pe teren alaturi de Cornel Racz, fotoreporterul de aur al ziarului Timisoara, si cand trebuia sa “clampaneasca” contra timp cinci stiri de senzatie, caci se inchidea editia si tipografia trebuia sa traga primul “spalt” pentru ziarul de a doua zi.

Anii au trecut iar drumurile noastre s-au despartit; Mile s-a indreptat catre televiziune, a inceput cu TVT’89 , apoi a plecat la TV Europa Nova. Eu am preferat o alta gazeta locala, Realitatea Banateana. Am fost mult timp concurenti, mergeam impreuna la Politie, Pompieri, Spitale, cautam sa relatam cele mai bune stiri, cele mai senzationale evenimente. Mile avea darul de a gasi cea mai tare stire pe care aproape tot timpul o si o relata primul.

A urmat apoi conflictul din Serbia cand Mile a stat trei luni la Belgrad si a infruntat bombardamentele NATO, imi amintesc cand transmitea prin telefon seara de seara pentru Antena 1, televiziunea pe care a iubit-o atat de mult. Imi amintesc cand ne spunea ce mandri erau cei din Belgrad, cand primul avion din seria F-117 Stealth fusese doborat de anti-aeriana sarba. A fost acolo, l-a vazut si filmat, apoi a dansat alaturi de fratii lui sarbi pe fuselajul avionului, in preajma aeroportului militar de la Batainita.

Mile a fost un erou fara epoleti si galoane, si-a riscat viata nu o data, ci de zeci de ori, dar a iesit cu “fruncea” sus din cinci razboie; si-a aparat cu propriul trup si vesta antiglont confratii ziaristi mai putini experimentati cu cronica de front. Mile a fost un exemplu de invidiat pentru mine si majoritatea colegilor mei de presa, era acel reporter unic, neinfricat, pentru care pasiunea de a fi in mijlocul evenimentelor era ceva de fantastic, spectaculos, era ceva dincolo de viata si moarte.

Observ ca folosec timpul trecut si ma doare. Ma doare pentru ca acest om si prieten drag nu mai este printre noi. Ma doare faptul ca nu am reusit sa il ajut, nu am putut sa fac nimic. Mile avea dreptul la viata, avea dreptul de a fi cu noi, cu prietenii sai pe care i-a iubit si respectat.

Adio Mile. Vei ramane vesnic in sufletele noastre.

Cu drag,

Romy